Metamorfozele lupului de stepa-eseu de Mario Vargas Llosa

Apropo de lupul de stepă pentru cei ce se întreabă :

Am citit pentru prima oară Lupul de stepă când eram aproape un copil şi un prieten mai mare, pasionat de Hesse, mi l-a pus în mână, presându-mă să-l citesc. Mi s-a părut greu şi sunt sigur că n-am putut pătrunde în atmosfera complexă a cărţii. Nici aceasta şi nici un alt roman al lui Hermann Hesse n-au figurat printre cărţile mele de căpătâi din timpul studenţiei; preferinţele mele se îndreptau spre povestiri în care se gândea mai puţin şi se acţiona mai mult, spre romane în care ideile erau substratul, nu substitutul acţiunii.

Pe la jumătatea anilor şaizeci, întregul Occident l-a redescoperit pe Hermann Hesse. Era epoca revoluţiei psihedelice şi a flower children, a societăţii tolerante şi a dispariţiei tabuurilor sexuale, a spiritualismului sălbatic şi a religiei pacifiste. Autorului romanului Der Steppenwolf, care tocmai murise în Elveţia – în 9 august 1962 – i s-a întâmplat atunci lucrul cel mai plăcut care i se poate întâmpla unui scriitor: a fost adoptat de tinerii revoltaţi din aproape întreaga lume, fiind transformat în mentorul lor. Practic, eu observam toate astea de la fereastra mea – locuiam pe atunci la Londra, în inima swingului, Earl’s Court – amuzat de spectacol, dar oarecum sceptic în privinţa reuşitei unei revoluţii ce-şi propunea să îmbunătăţească lumea prin consumarea marihuanei, prin droguri şi prin muzica formaţiei Beatles. Dar cultul acelor tineri pentru autorul germano-elveţian m-a intrigat, aşa că l-am recitit.

Şi într-adevăr, aveau dreptate să-l considere pe Hesse precursor şi guru. Pustnicul din Montagnola – la poarta căruia se pare că vizitatorii erau opriţi de un îndemn al înţeleptului chinez Meng Hsich, ce proclama dreptul omului de a fi singur în faţa morţii, fără a fi inoportunat de străini – le-o luase înainte, condamnând materialismul vieţii moderne şi respingând societatea industrială. El anticipase totul prin fascinaţia-i pentru Orient, cu religiile lui contemplative şi ezoterice, prin dragostea-i pentru natură, prin nostalgia unei vieţi simple, prin pasiunea pentru muzică şi prin credinţa că narcoticele ar putea îmbogăţi cunoaşterea lumii şi sociabilitatea oamenilor.

Poate că Lupul de stepă nu este tocmai romanul care să fi reflectat cel mai bine ceea ce i-a făcut pe tinerii nonconformişti din Europa occidentală şi din Statele Unite din anii şaizeci să se simtă atât de atraşi de opera lui Hesse, fiindcă în această carte, de pildă, nu apare orientalismul pe care-l găsim în celelalte cărţi ale lui. Dar e romanul care dezvăluie cel mai bine originalitatea lumii create de-a lungul întregii sale vieţi (avea optzeci de ani când a murit) în opera sa, în care a cultivat toate genurile (inclusiv pe cel epistolar) cu excepţia teatrului.

Cartea a apărut în 1927, iar data este importantă, fiindcă întunecata strălucire a paginilor ei reflectă foarte bine atmosfera din acele ţări europene ieşite din apocalismul primului război mondial, care se pregăteau să repete catastrofa. E vorba de o carte expresionistă ce aminteşte pe alocuri de descompunerea şi excesele acelor caricaturi feroce, de burghezii pe care-i zugrăvea în acei ani George Grosz la Berlin şi de coşmarurile şi delirurile – triumful iraţionalului – care, începând cu acel deceniu al proliferării curentelor ideologice, al „ismurilor”, aveau să invadeze literatura întreagă.

Cum nu este un roman afiliat realismului, ci o ficţiune care descrie o lume simbolică, în care importante sunt reflecţiile, viziunile şi impresiile, iar faptele obiective sunt simple pretexte sau aparenţe, e greu să-l rezumăm fără a omite ceva esenţial din conţinut. Structura lui este foarte simplă: două cutii chinezeşti. Un narator nenumit scrie o prefaţă la manuscrisul lupului de stepă: Harry Haller, un bărbat de cincizeci de ani, ras în cap, care fusese chiriaşul mătuşii lui şi care lăsase acest text ce reprezintă esenţa romanului său. Din manuscrisul lui Harry Haller apare un altul, un fel de continuare: Tratatul Lupului de Stepă, transcris şi el, pe care un anonim i-l încredinţează pe stradă, într-un mod bizar.

Romanul nu se desfăşoară la acelaşi nivel al realităţii. El debutează într-un registru obiectiv, „realist” şi se sfărşeşte într-unul fantastic, un fel de happening în decursul căruia Harry Haller are ocazia să dialogheze cu unul dintre acele spirite nepieritoare pe care le are drept model: Mozart (înainte vorbise cu Goethe). De-a lungul povestirii există, aşadar, mai multe transformări calitative în care naraţiunea trece de la obiectiv la subiectiv sau, altfel spus, în termeni literari, de la realism la genul fantastic.

Dar raţionalismul nu se alterează prin aceste schimbări. Ba dimpotrivă: cei trei naratori ai romanului – cel care prefaţează cartea, Harry Haller şi autorul tratatului – sunt ultraraţionalişti, sunt spectatori şi înverşunaţi cercetători ai propriei lor persoane. Iar această aptitudine – sau, poate, acest blestem – de a nu putea înceta să gândească, de a nu scăpa de veşnica introspecţie în care trăieşte – l-a transformat, fără îndoială, pe Harry Haller într-un lup de stepă. Prin această formulă, Hesse a creat un prototip căruia îi corespund numeroşi indivizi din epoca noastră: solitari încăpăţânaţi şi neurastenici ce comunică greu sau chiar deloc cu ceilalţi, viaţa lor devenind un exil în care-şi rumegă amărăciunea ori furia împotriva unei lumi pe care n-o acceptă, simţindu-se totodată respinşi de ea.

E ciudat totuşi că romanul acesta, devenit o biblie a celui neînţeles şi trufaş, a celui ce se simte superior sau pur şi simplu rupt de societatea şi epoca lui ori a adolescentului în trecerea-i dificilă spre maturitate, nu a fost scris în virtutea unei asemenea atitudini, ci mai degrabă pentru a sublinia vanitatea şi a o critica. Prin Lupul de stepă, Hesse îşi făcea autocritica. După cum rezultă din corespondenţă, autorul avea o predispoziţie pentru a se transforma în lup sălbatic şi, aidoma personajului său, l-a tentat sinuciderea (pe vremea când era încă un copil). Dar, în cazul lui, acest profil ursuz şi autodistructiv al personalităţii a fost compensat întotdeauna de un altul, cel al unui idealist iubitor de lucruri simple, naturale, dornic să-şi cultive spiritul şi să atingă, prin cunoaşterea de sine, pacea interioară.

Faţa şi reversul personalităţii lui Hermann Hesse sunt, în biografia lui Harry Haller, două instanţe ale unui proces. De-a lungul povestirii, lupul de stepă îşi pierde colţii şi ghearele, răbufnirile sângeroase împotriva acestei umanităţi căreia îi doreşte „o moarte violentă şi demnă” dispar, iar el învaţă, coborând în abisurile boemei, în nebunia simţurilor, întâlnindu-se cu „cei nemuritori”, să accepte viaţa aşa cum e,cu tot ce e superficial şi trivial în ea. Se poate presupune că, reluându-şi existenţa după ultima fantasmagorie din teatrul magic, Harry Haller va urma sfatul lui Mozart: „Trebuie să vă obişnuiţi cu viaţa şi să învăţaţi să râdeţi.”

„Aproape toate prozele pe care le-am scris sunt biografii ale sufletului”, a afirmat Hesse într-unul din textele sale autobiografice. „În nici una dintre ele nu există evenimente, complicaţii şi tensiuni; dimpotrivă, ele înglobează de fapt un discurs în care o persoană deosebită – o figură mitică – este studiată în raport cu lumea şi cu propriu-i ego.” Este o afirmaţie justă. Lupul de stepă relatează un conflict spiritual, o dramă care nu-şi află locul în lumea exterioară, ci în sufletul protagonistului.

Cine este Harry Haller? Deşi viaţa lui anterioară a abia menţionată, câteva date se regăsesc în reflecţiile lui, permiţând reconstituirea acesteia. Este un om care a studiat religiile şi mitologiile vechi, iar cărţile lui l-au făcut celebru; pacifismul şi ideile lui, ostile naţionalismului, au atras atacuri şi injurii din partea presei reacţionare; convingerile sale politice sunt echidistante faţă de „idealurile americane şi cele bolşevice” care „simplifică viaţa într-un mod pueril”. A fost căsătorit, dar soţia l-a părăsit; are o amantă pe care n-o vede prea des. Acum, singurele lui plăceri sunt muzica – mai ales Mozart – şi cărţile. A ajuns la jumătatea vieţii şi, când începe manuscrisul, este în pragul disperării, fiind chiar tentat să-şi pună capăt zilelor cu briciul.

De ce există o incompatibilitate între lupul de stepă şi lume? Fiindca lumea se-ndreaptă într-o direcţie pe care el n-o poate accepta nicicum. Şi are obiecţii nenumărate: discursul războinic şi materialismul ascendent, mentalitatea conformistă şi spiritul practic burghez, filistinismul ce domină cultura, maşinile şi produsele create de societatea industrială, în care presimte riscul subjugării omului. În lumea care-l înconjoară, Harry Haller îşi vede distruse ori zădărnicite acele principii şi idealuri care până atunci i-au călăuzit viaţa: căutarea perfecţiunii morale şi intelectuale, realizările artistice, creaţiile acelor fiinţe superioare pe care le numeşte „nemuritoare”. Când priveşte în jur, Harry Haller vede doar prostie, vulgaritate şi înstrăinare.

Dar când se observă pe sine, spectacolul nu este deloc mai stimulant; el descoperă un hău de disperare, o incapacitate radicală de a se interesa în vreun fel de lucrurile care împlinesc vieţile celorlalţi.

Cea care-l scoate pe Harry Haller din această criză existenţială şi metafizică nu este un filosof sau un preot, ci o curtezană veselă, Armanda, pe care o întâlneşte într-o cârciumă, într-una din veşnicile lui plimbări nocturne. Cu fermitate şi cochetării înţelepte, curtezana îl ajută să descopere – sau poate să redescopere – farmecul banalului şi fericita uitare pe care ţi-o oferă senzualitatea. Lupul de stepă învaţă să danseze dansurile la modă, să meargă la baluri, să asculte jazz şi trăieşte o aventură în trei, cu Armanda şi cu prietena acesteia, Maria. Împreună cu ele, asistă la acel bal mascat, unde – lumea reală fiind transformată în magie şi fantezie pură – trăieşte bucuria şi iluzia că va putea conversa cu nemuritorii. În felul acesta descoperă că marii creatori de înţelepciune şi frumuseţe n-au întors spatele vieţii, ci şi-au construit lumile admirabile printr-o sublimare amoroasă a lucrurilor mărunte care alcătuiesc, şi ele, existenţa.

În mod paradoxal, romanul acesta – care a fost scris cu intenţia de a exalta viaţa, arătând cât de orbi pot fi unii oameni ca Harry Haller, ajungând prizonieri ai intelectului şi ai abstracţiunii, fără a avea sensul cotidianului, darul comunicării, al sociabilităţii şi bucuria simţurilor – a devenit aproape un manual pentru sihaştri şi mizantropi. La el apelează în continuare, ca la un text religios, nemulţumiţii şi disperaţii acestei lumi care, în plus, sunt sceptici în faţa oricărei alte realităţi. Acest tip uman, pe care Hesse l-a radiografat în chip magistral, este un produs al epocii şi al culturii noastre. N-a existat niciodată mai înainte, şi sperăm că nu va mai exista nici în viitor, presupunând că istoria omenirii va avea un viitor.

Ar trebui oare să regretăm această denaturare a cărţii pe care au provocat-o, prin lectură, cititorii ei? Nicidecum. Ce s-a întâmplat cu Lupul de stepă ne oferă mai degrabă o lecţie despre acest adevăr incomod al literaturii: un romancier nu ştie niciodată pentru cine lucrează. Nici cel mai raţional şi mai hotărât dintre ei – iar Hesse nu face parte din această categorie – sau cel care are mania detaliului şi obsesia stilului nu se poate împotrivi ca povestirile, odată ieşite din mintea lui şi adoptate de un public, să capete o semnificaţie, să dea naştere unei mitologii ori să transmită un mesaj pe care autorul nici nu l-a prevăzut şi cu care, poate, nici n-ar fi fost de acord. Un romancier poate fi dezorientat, ajungând să fie manevrat, în mod straniu, de acele forţe pe care le pune în funcţiune atunci când scrie. În singurătatea creaţiei, el îşi solicită luciditatea dar şi fantasmele spiritului şi uneori acestea din urmă deranjează ceea ce voinţa ar dori să aranjeze, îi contrazic sau îi nuanţează ideile şi stabilesc ordini secrete ce diferă de ordinea pe care el pretinde s-o impună povestirii sale. Dincolo de aparenţa raţională, orice roman conţine elemente ce provin din adâncurile cele mai secrete ale personalităţii autorului. Creatorului absorbit în întregime de actul creaţiei îi datorează literatura bună perenitatea: fiindcă demonii care-i urmăresc pe oameni dăinuie de regulă mai mult decât celelalte accidente din biografiile lor. Creând o fabulă pe care a vrut s-o transforme într-o amuletă împotriva pesimismului şi a angoasei unei lumi ce ieşea dintr-o tragedie şi trăia iminenţa alteia, Hermann Hesse a anticipat o imagine cu care aveau să se identifice tinerii nonconformişti ai unei societăţi îmbelşugate, o jumătate de secol mai târziu.

Londra, februarie 1987