Şi iată şi un coment anonim mai bun decât cel al lui Mario Vargas Llosa

Pe acelaşi principiu că nu întotdeuna notorietatea e cea mai bună iată un comentariu anonim la Lupul de stepă--care mi se pare mult mai bun şi mai clar şi pozitiv decât cel al marelui scriitor--respectele mele maestre--

Prin Lupul de stepa, autorul isi facea autocritica. Dupa cum rezulta din corespondenta, autorul avea o predispozitie pentru a se transforma in lup salbatic si, aidoma personajului sau, l-a tentat sinuciderea (pe vremea cand era inca un copil). Dar in cazul lui, acest profil ursuz si autodistructiv al personalitatii a fost compensat intotdeauna de un altul, cel al unui idealist iubitor de lucruri simple, naturale, dornic sa-si cultive spiritul si sa atinga, prin cunoasterea de sine, pacea interioara.
Actiunea incepe in momentul in care viata personajului Harry Haller a atins punctul de maxima tensiune si anume cand este chiar pe punctul de a se sinucide. Pe fondul conflictului de idei si principii cu societatea burgheza, scriitorul evidentiaza conflictul de natura spirituala a personajului. Astfel se trece de la o realitate obiectiva la una subiectiva, in lumea ideilor care devin substitut al actiunii.
Din punct de vedere tehnic, personajul este definit din 3 perspective:
1. din cea a unui burghez ,a nepotului propietaresei, care il incadreaza pe Harry in lumea pamanteasca
2. din cea a unui personaj necunoscut, autorul unui tratat despre lupul de stepa, care ne dezvaluie viata interioara complexa a personajului.
3. din perspectiva personajului insusi, a vietii traite la persoana intai.
1. Privit din prima perspectiva Harry este un burghez care din punct de vedere intelectual a divortat de acest statut, insa emotional este inca legat de ideea de camin si caldura sufleteasca. Tragedia vine din aceea ca stie ca aceasta caldura umana nu este de cele mai multe ori ceva sincer, izvorat din sentimentul de intelegere la nivel de om. Cand priveste in jur, Harry Haller vede doar prostie, vulgaritate si instrainare.
Imaginea pe care personajul o are in lumea burgheza este una stranie, contradictorie, de singuratate extrema. Era un chip intrucatva deosebit de trist insa treaz, bantuit de ganduri, modelat de suferinta si spiritualizat. Lumea in care traieste el este vazuta a fi una superficiala, populata de oameni mediocrii care se tem instinctiv de orice suferinta extrema, de orice traire reala si asumata, cu alte cuvinte de intalnirea cu ei insisi. Acesti oameni au ca scop obtinerea puterii, care pentru ei este egala cu nemurirea. Din acest motiv Harry traieste partial izolat, fara a se auto-amagi, chinuindu-se sa desluseasca viata in adevarul ei, cautandu-si pacea interioara prin auto-cunoastere. Insa tot ceea ce descopera este un gol infinit si sumbru, din care nu poate iesi pentru ca nu accepta distorsiunile de care se loveste. Singura solutie pe care o percepe este insingurarea si ruperea completa de oameni, de societate, fapt ce il va impinge tot mai aproape de sinucidere.
Din perspectiva intelectualului burghez exista doua moduri de a lua cunostiinta de adevarul lumii iar ambele se opun resemnarii si minciunii.
a) modul prin care s-a atins o treapta de armonie, care se intrevede dupa suferintele indurate si care stabileste pozitia spiritului ce va fi capabil sa gaseasca o cale noua de prelucrare a lumii decat cea bazata pe ramanerea in suferinta sau de sinucidere
b) celalalt mod este dat de faptul ca omul cu spirit are momente de inalta fericire in care iese cu totul din lumea materiala. Si totusi el recunoaste si accepta incapabilitatea sa de a se retrage din scenariul de viata pe care si l-a facut “ajutat” fiind de catre educatorii sai care i-au inoculat ura de sine si i-au oprit sau diminuat putinta de a se accepta pe sine. Personajul nostru traieste in acest fel, incapabil sa gaseasca o solutie in mizeria vietii tocmai de aceea un sinucigas prin gand. Acesta il face un geniu al suferintei.
Datorita inteligentei si profunzimii sale Harry ar trebui sa se ridice de la treapta de geniu al suferintei la aceea a armoniei la care aspira. Ceea ce il opreste in acest moment este faptul ca ia totul prea in serios.
2. Tratatul despre lupul de stepa pare anume scris pentru Harry venind ca o confirmare divina a dorintei ca in sfarsit va afla adevarul despre el insusi.
Reprezentarea pe care o are omul despre sine ii determina atitudinea si astfel ii influenteaza sentimentele, gandirea si viata. Harry se vede dominat de 2 contrarii: a raului pur, instinctualului, haosului si deopotriva a valorilor umane: noblete, puritate, frumusete. Doar atunci cand intre aceste contrarii se stabileste un echilibru dobandit prin lupta cu sine, se ajunge la armonie. In afara acestor tendinte care se opun una alteia se gaseste spiritul care directioneaza dinamica luptei si care urmareste stapanirea abisurilor sufletului uman.
Cauza acestei reprezentari se afla in copilaria personajului. Educatorii sai au incercat sa ii inabuse independenta si gandirea, in schimb nu au reusit decat sa il faca capabil de ura pe care din cauza delicatetetii si a bunul simt a intors-o impotriva sa.
O problema pe care o atinge acest tratat este cea a iluziei ca identitatea este un tot unitar, ceea ce este gresit, ea este scindata in multe alte semi-identitati care fie sunt in conflict una cu cealalta fie sunt dominate de supra-eu, ceea ce creeaza o armonie intre ele. Aceasta iluzie se bazeaza pe raportarea faptului ca trupul este unitar. Totusi sufletul nu este niciodata.
Tratatul se specifica a fi numai pentru nebuni. Explicatia o gasim in faptul ca societatea aplica oamenilor normali sablonul de individ cu identitate unitara si pe ceilalti ii defineste ca schizofrenici. Nebunii iau viata in serios, isi duc trairile pana la capat chiar in detrimentul propriului eu si totusi nu au reusit sa gaseasca o solutie la acest chin si nici sa renunte la el, ramanandu-le o singura cale: cea a sinuciderii.
Solutia pe care ei nu o intrevad si care le este propusa in tratat sta in umor, acel umor de calitate in care omul renunta la dragostea exagerata de sine, in care nu se mai ia in serios, ci ia din viata doar ceea ce este important si de restul isi permite sa rada. Aceasta este calea spre eternitate, spre locul rece al vibratiei artistice. Modul de a dobandi acest umor este prin deplina constientizare a propriului eu si a acceptarii limitelor omului. Numai umorul savarseste imposibilul strabatand si unind toate fatetele umanitatii reflectate in prisma sa.
3. Dupa ce citeste tratatul Harry are parte de mai multe evenimente oculte prin care isi descopera alte trasaturi si posibilitati de care nu era constient pana in acel moment. Personajul care il determina direct sa aiba acces la aceste evenimente este Hermina, o curtezana vesela pe care el o intalneste la “Vulturul Negru”. Hermina este omologul sau feminin care din prima privire ii ghiceste drama si ia atitudinea potrivita pentru a-l scoate din izolarea sa. Viata incepe din nou sa aiba farmec pentru Harry dar numai pentru ca Hermina ii ofera acea caldura sufleteasca reala dupa care el jinduia. Toate acestea au in schimb un pret…
Prin Hermina, el o cunoaste pe Maria care ii va releva secretul placerilor pur trupesti, fapt ce vine ca o eliberare pentru toate chinurile lui intelectuale. Obtine astfel o liniste privilegiata ceea ce este rezultatul echilibrului dintre trup si suflet. Totusi nu acest calm este punctul terminus al dezvoltarii sale, ci iesirea cu totul din aceasta lume, renuntarea la orice asteptare, la orice dorinte si situarea in acel spatiu eteric, luminos al rasului fara obiect. Acest spatiu se afla in afara timpului acestei lumi, el este cel al lumii propriului interior.
Teatrul magic reprezinta un spatiu destinat jocului de imagini, in scopul dobandirii unei perspective de ansamblu asupra eului, loc in care Harry intra fara personalitatea sa, de care este atat de atasat si care il face sa se simta ca intr-o inchisoare, tocmai pentru a se putea schimba, pentru a putea iesi din el insusi.
Jocurile prin care trece Harry in teatrul magic il determina sa isi schimbe parerea despre sine, ele bazandu-se pe temele centrale ale vietii lui pe care pana acum le-a privit intransigent. Asa fusese intreaga mea viata, asa fusese si stropul meu de fericire si de dragoste, intocmai ca gura aceasta impietrita: un pic de rosu pictat pe chipul unui mort.
Viata este un rol, in care scena este populata de figurile eului tau, iar papusarul sau supra-eul trebuie sa deprinda dinamica cu care aceste figuri se reorganizeaza. Toata tragedia vietii vine din constiinta papusarului ca acesta nu este decat un joc si incapacitatea de a-l invata datorita resemnarii. Ceea ce este necesar pentru noi toti este sa tinem cont de faptul ca “singurul mod de a pierde acest joc, este nemaijucandu-l“(Noica).