Pe acelaşi principiu că nu întotdeuna notorietatea e cea mai bună iată un comentariu anonim la Lupul de stepă--care mi se pare mult mai bun şi mai clar şi pozitiv decât cel al marelui scriitor--respectele mele maestre--
Prin Lupul de stepa, autorul isi facea autocritica. Dupa cum rezulta din corespondenta, autorul avea o predispozitie pentru a se transforma in lup salbatic si, aidoma personajului sau, l-a tentat sinuciderea (pe vremea cand era inca un copil). Dar in cazul lui, acest profil ursuz si autodistructiv al personalitatii a fost compensat intotdeauna de un altul, cel al unui idealist iubitor de lucruri simple, naturale, dornic sa-si cultive spiritul si sa atinga, prin cunoasterea de sine, pacea interioara.
Actiunea incepe in momentul in care viata personajului Harry Haller a atins punctul de maxima tensiune si anume cand este chiar pe punctul de a se sinucide. Pe fondul conflictului de idei si principii cu societatea burgheza, scriitorul evidentiaza conflictul de natura spirituala a personajului. Astfel se trece de la o realitate obiectiva la una subiectiva, in lumea ideilor care devin substitut al actiunii.
Din punct de vedere tehnic, personajul este definit din 3 perspective:
1. din cea a unui burghez ,a nepotului propietaresei, care il incadreaza pe Harry in lumea pamanteasca
2. din cea a unui personaj necunoscut, autorul unui tratat despre lupul de stepa, care ne dezvaluie viata interioara complexa a personajului.
3. din perspectiva personajului insusi, a vietii traite la persoana intai.
1. Privit din prima perspectiva Harry este un burghez care din punct de vedere intelectual a divortat de acest statut, insa emotional este inca legat de ideea de camin si caldura sufleteasca. Tragedia vine din aceea ca stie ca aceasta caldura umana nu este de cele mai multe ori ceva sincer, izvorat din sentimentul de intelegere la nivel de om. Cand priveste in jur, Harry Haller vede doar prostie, vulgaritate si instrainare.
Imaginea pe care personajul o are in lumea burgheza este una stranie, contradictorie, de singuratate extrema. Era un chip intrucatva deosebit de trist insa treaz, bantuit de ganduri, modelat de suferinta si spiritualizat. Lumea in care traieste el este vazuta a fi una superficiala, populata de oameni mediocrii care se tem instinctiv de orice suferinta extrema, de orice traire reala si asumata, cu alte cuvinte de intalnirea cu ei insisi. Acesti oameni au ca scop obtinerea puterii, care pentru ei este egala cu nemurirea. Din acest motiv Harry traieste partial izolat, fara a se auto-amagi, chinuindu-se sa desluseasca viata in adevarul ei, cautandu-si pacea interioara prin auto-cunoastere. Insa tot ceea ce descopera este un gol infinit si sumbru, din care nu poate iesi pentru ca nu accepta distorsiunile de care se loveste. Singura solutie pe care o percepe este insingurarea si ruperea completa de oameni, de societate, fapt ce il va impinge tot mai aproape de sinucidere.
Din perspectiva intelectualului burghez exista doua moduri de a lua cunostiinta de adevarul lumii iar ambele se opun resemnarii si minciunii.
a) modul prin care s-a atins o treapta de armonie, care se intrevede dupa suferintele indurate si care stabileste pozitia spiritului ce va fi capabil sa gaseasca o cale noua de prelucrare a lumii decat cea bazata pe ramanerea in suferinta sau de sinucidere
b) celalalt mod este dat de faptul ca omul cu spirit are momente de inalta fericire in care iese cu totul din lumea materiala. Si totusi el recunoaste si accepta incapabilitatea sa de a se retrage din scenariul de viata pe care si l-a facut “ajutat” fiind de catre educatorii sai care i-au inoculat ura de sine si i-au oprit sau diminuat putinta de a se accepta pe sine. Personajul nostru traieste in acest fel, incapabil sa gaseasca o solutie in mizeria vietii tocmai de aceea un sinucigas prin gand. Acesta il face un geniu al suferintei.
Datorita inteligentei si profunzimii sale Harry ar trebui sa se ridice de la treapta de geniu al suferintei la aceea a armoniei la care aspira. Ceea ce il opreste in acest moment este faptul ca ia totul prea in serios.
2. Tratatul despre lupul de stepa pare anume scris pentru Harry venind ca o confirmare divina a dorintei ca in sfarsit va afla adevarul despre el insusi.
Reprezentarea pe care o are omul despre sine ii determina atitudinea si astfel ii influenteaza sentimentele, gandirea si viata. Harry se vede dominat de 2 contrarii: a raului pur, instinctualului, haosului si deopotriva a valorilor umane: noblete, puritate, frumusete. Doar atunci cand intre aceste contrarii se stabileste un echilibru dobandit prin lupta cu sine, se ajunge la armonie. In afara acestor tendinte care se opun una alteia se gaseste spiritul care directioneaza dinamica luptei si care urmareste stapanirea abisurilor sufletului uman.
Cauza acestei reprezentari se afla in copilaria personajului. Educatorii sai au incercat sa ii inabuse independenta si gandirea, in schimb nu au reusit decat sa il faca capabil de ura pe care din cauza delicatetetii si a bunul simt a intors-o impotriva sa.
O problema pe care o atinge acest tratat este cea a iluziei ca identitatea este un tot unitar, ceea ce este gresit, ea este scindata in multe alte semi-identitati care fie sunt in conflict una cu cealalta fie sunt dominate de supra-eu, ceea ce creeaza o armonie intre ele. Aceasta iluzie se bazeaza pe raportarea faptului ca trupul este unitar. Totusi sufletul nu este niciodata.
Tratatul se specifica a fi numai pentru nebuni. Explicatia o gasim in faptul ca societatea aplica oamenilor normali sablonul de individ cu identitate unitara si pe ceilalti ii defineste ca schizofrenici. Nebunii iau viata in serios, isi duc trairile pana la capat chiar in detrimentul propriului eu si totusi nu au reusit sa gaseasca o solutie la acest chin si nici sa renunte la el, ramanandu-le o singura cale: cea a sinuciderii.
Solutia pe care ei nu o intrevad si care le este propusa in tratat sta in umor, acel umor de calitate in care omul renunta la dragostea exagerata de sine, in care nu se mai ia in serios, ci ia din viata doar ceea ce este important si de restul isi permite sa rada. Aceasta este calea spre eternitate, spre locul rece al vibratiei artistice. Modul de a dobandi acest umor este prin deplina constientizare a propriului eu si a acceptarii limitelor omului. Numai umorul savarseste imposibilul strabatand si unind toate fatetele umanitatii reflectate in prisma sa.
3. Dupa ce citeste tratatul Harry are parte de mai multe evenimente oculte prin care isi descopera alte trasaturi si posibilitati de care nu era constient pana in acel moment. Personajul care il determina direct sa aiba acces la aceste evenimente este Hermina, o curtezana vesela pe care el o intalneste la “Vulturul Negru”. Hermina este omologul sau feminin care din prima privire ii ghiceste drama si ia atitudinea potrivita pentru a-l scoate din izolarea sa. Viata incepe din nou sa aiba farmec pentru Harry dar numai pentru ca Hermina ii ofera acea caldura sufleteasca reala dupa care el jinduia. Toate acestea au in schimb un pret…
Prin Hermina, el o cunoaste pe Maria care ii va releva secretul placerilor pur trupesti, fapt ce vine ca o eliberare pentru toate chinurile lui intelectuale. Obtine astfel o liniste privilegiata ceea ce este rezultatul echilibrului dintre trup si suflet. Totusi nu acest calm este punctul terminus al dezvoltarii sale, ci iesirea cu totul din aceasta lume, renuntarea la orice asteptare, la orice dorinte si situarea in acel spatiu eteric, luminos al rasului fara obiect. Acest spatiu se afla in afara timpului acestei lumi, el este cel al lumii propriului interior.
Teatrul magic reprezinta un spatiu destinat jocului de imagini, in scopul dobandirii unei perspective de ansamblu asupra eului, loc in care Harry intra fara personalitatea sa, de care este atat de atasat si care il face sa se simta ca intr-o inchisoare, tocmai pentru a se putea schimba, pentru a putea iesi din el insusi.
Jocurile prin care trece Harry in teatrul magic il determina sa isi schimbe parerea despre sine, ele bazandu-se pe temele centrale ale vietii lui pe care pana acum le-a privit intransigent. Asa fusese intreaga mea viata, asa fusese si stropul meu de fericire si de dragoste, intocmai ca gura aceasta impietrita: un pic de rosu pictat pe chipul unui mort.
Viata este un rol, in care scena este populata de figurile eului tau, iar papusarul sau supra-eul trebuie sa deprinda dinamica cu care aceste figuri se reorganizeaza. Toata tragedia vietii vine din constiinta papusarului ca acesta nu este decat un joc si incapacitatea de a-l invata datorita resemnarii. Ceea ce este necesar pentru noi toti este sa tinem cont de faptul ca “singurul mod de a pierde acest joc, este nemaijucandu-l“(Noica).
luni, 3 noiembrie 2008
Metamorfozele lupului de stepa-eseu de Mario Vargas Llosa
Apropo de lupul de stepă pentru cei ce se întreabă :
Am citit pentru prima oară Lupul de stepă când eram aproape un copil şi un prieten mai mare, pasionat de Hesse, mi l-a pus în mână, presându-mă să-l citesc. Mi s-a părut greu şi sunt sigur că n-am putut pătrunde în atmosfera complexă a cărţii. Nici aceasta şi nici un alt roman al lui Hermann Hesse n-au figurat printre cărţile mele de căpătâi din timpul studenţiei; preferinţele mele se îndreptau spre povestiri în care se gândea mai puţin şi se acţiona mai mult, spre romane în care ideile erau substratul, nu substitutul acţiunii.
Pe la jumătatea anilor şaizeci, întregul Occident l-a redescoperit pe Hermann Hesse. Era epoca revoluţiei psihedelice şi a flower children, a societăţii tolerante şi a dispariţiei tabuurilor sexuale, a spiritualismului sălbatic şi a religiei pacifiste. Autorului romanului Der Steppenwolf, care tocmai murise în Elveţia – în 9 august 1962 – i s-a întâmplat atunci lucrul cel mai plăcut care i se poate întâmpla unui scriitor: a fost adoptat de tinerii revoltaţi din aproape întreaga lume, fiind transformat în mentorul lor. Practic, eu observam toate astea de la fereastra mea – locuiam pe atunci la Londra, în inima swingului, Earl’s Court – amuzat de spectacol, dar oarecum sceptic în privinţa reuşitei unei revoluţii ce-şi propunea să îmbunătăţească lumea prin consumarea marihuanei, prin droguri şi prin muzica formaţiei Beatles. Dar cultul acelor tineri pentru autorul germano-elveţian m-a intrigat, aşa că l-am recitit.
Şi într-adevăr, aveau dreptate să-l considere pe Hesse precursor şi guru. Pustnicul din Montagnola – la poarta căruia se pare că vizitatorii erau opriţi de un îndemn al înţeleptului chinez Meng Hsich, ce proclama dreptul omului de a fi singur în faţa morţii, fără a fi inoportunat de străini – le-o luase înainte, condamnând materialismul vieţii moderne şi respingând societatea industrială. El anticipase totul prin fascinaţia-i pentru Orient, cu religiile lui contemplative şi ezoterice, prin dragostea-i pentru natură, prin nostalgia unei vieţi simple, prin pasiunea pentru muzică şi prin credinţa că narcoticele ar putea îmbogăţi cunoaşterea lumii şi sociabilitatea oamenilor.
Poate că Lupul de stepă nu este tocmai romanul care să fi reflectat cel mai bine ceea ce i-a făcut pe tinerii nonconformişti din Europa occidentală şi din Statele Unite din anii şaizeci să se simtă atât de atraşi de opera lui Hesse, fiindcă în această carte, de pildă, nu apare orientalismul pe care-l găsim în celelalte cărţi ale lui. Dar e romanul care dezvăluie cel mai bine originalitatea lumii create de-a lungul întregii sale vieţi (avea optzeci de ani când a murit) în opera sa, în care a cultivat toate genurile (inclusiv pe cel epistolar) cu excepţia teatrului.
Cartea a apărut în 1927, iar data este importantă, fiindcă întunecata strălucire a paginilor ei reflectă foarte bine atmosfera din acele ţări europene ieşite din apocalismul primului război mondial, care se pregăteau să repete catastrofa. E vorba de o carte expresionistă ce aminteşte pe alocuri de descompunerea şi excesele acelor caricaturi feroce, de burghezii pe care-i zugrăvea în acei ani George Grosz la Berlin şi de coşmarurile şi delirurile – triumful iraţionalului – care, începând cu acel deceniu al proliferării curentelor ideologice, al „ismurilor”, aveau să invadeze literatura întreagă.
Cum nu este un roman afiliat realismului, ci o ficţiune care descrie o lume simbolică, în care importante sunt reflecţiile, viziunile şi impresiile, iar faptele obiective sunt simple pretexte sau aparenţe, e greu să-l rezumăm fără a omite ceva esenţial din conţinut. Structura lui este foarte simplă: două cutii chinezeşti. Un narator nenumit scrie o prefaţă la manuscrisul lupului de stepă: Harry Haller, un bărbat de cincizeci de ani, ras în cap, care fusese chiriaşul mătuşii lui şi care lăsase acest text ce reprezintă esenţa romanului său. Din manuscrisul lui Harry Haller apare un altul, un fel de continuare: Tratatul Lupului de Stepă, transcris şi el, pe care un anonim i-l încredinţează pe stradă, într-un mod bizar.
Romanul nu se desfăşoară la acelaşi nivel al realităţii. El debutează într-un registru obiectiv, „realist” şi se sfărşeşte într-unul fantastic, un fel de happening în decursul căruia Harry Haller are ocazia să dialogheze cu unul dintre acele spirite nepieritoare pe care le are drept model: Mozart (înainte vorbise cu Goethe). De-a lungul povestirii există, aşadar, mai multe transformări calitative în care naraţiunea trece de la obiectiv la subiectiv sau, altfel spus, în termeni literari, de la realism la genul fantastic.
Dar raţionalismul nu se alterează prin aceste schimbări. Ba dimpotrivă: cei trei naratori ai romanului – cel care prefaţează cartea, Harry Haller şi autorul tratatului – sunt ultraraţionalişti, sunt spectatori şi înverşunaţi cercetători ai propriei lor persoane. Iar această aptitudine – sau, poate, acest blestem – de a nu putea înceta să gândească, de a nu scăpa de veşnica introspecţie în care trăieşte – l-a transformat, fără îndoială, pe Harry Haller într-un lup de stepă. Prin această formulă, Hesse a creat un prototip căruia îi corespund numeroşi indivizi din epoca noastră: solitari încăpăţânaţi şi neurastenici ce comunică greu sau chiar deloc cu ceilalţi, viaţa lor devenind un exil în care-şi rumegă amărăciunea ori furia împotriva unei lumi pe care n-o acceptă, simţindu-se totodată respinşi de ea.
E ciudat totuşi că romanul acesta, devenit o biblie a celui neînţeles şi trufaş, a celui ce se simte superior sau pur şi simplu rupt de societatea şi epoca lui ori a adolescentului în trecerea-i dificilă spre maturitate, nu a fost scris în virtutea unei asemenea atitudini, ci mai degrabă pentru a sublinia vanitatea şi a o critica. Prin Lupul de stepă, Hesse îşi făcea autocritica. După cum rezultă din corespondenţă, autorul avea o predispoziţie pentru a se transforma în lup sălbatic şi, aidoma personajului său, l-a tentat sinuciderea (pe vremea când era încă un copil). Dar, în cazul lui, acest profil ursuz şi autodistructiv al personalităţii a fost compensat întotdeauna de un altul, cel al unui idealist iubitor de lucruri simple, naturale, dornic să-şi cultive spiritul şi să atingă, prin cunoaşterea de sine, pacea interioară.
Faţa şi reversul personalităţii lui Hermann Hesse sunt, în biografia lui Harry Haller, două instanţe ale unui proces. De-a lungul povestirii, lupul de stepă îşi pierde colţii şi ghearele, răbufnirile sângeroase împotriva acestei umanităţi căreia îi doreşte „o moarte violentă şi demnă” dispar, iar el învaţă, coborând în abisurile boemei, în nebunia simţurilor, întâlnindu-se cu „cei nemuritori”, să accepte viaţa aşa cum e,cu tot ce e superficial şi trivial în ea. Se poate presupune că, reluându-şi existenţa după ultima fantasmagorie din teatrul magic, Harry Haller va urma sfatul lui Mozart: „Trebuie să vă obişnuiţi cu viaţa şi să învăţaţi să râdeţi.”
„Aproape toate prozele pe care le-am scris sunt biografii ale sufletului”, a afirmat Hesse într-unul din textele sale autobiografice. „În nici una dintre ele nu există evenimente, complicaţii şi tensiuni; dimpotrivă, ele înglobează de fapt un discurs în care o persoană deosebită – o figură mitică – este studiată în raport cu lumea şi cu propriu-i ego.” Este o afirmaţie justă. Lupul de stepă relatează un conflict spiritual, o dramă care nu-şi află locul în lumea exterioară, ci în sufletul protagonistului.
Cine este Harry Haller? Deşi viaţa lui anterioară a abia menţionată, câteva date se regăsesc în reflecţiile lui, permiţând reconstituirea acesteia. Este un om care a studiat religiile şi mitologiile vechi, iar cărţile lui l-au făcut celebru; pacifismul şi ideile lui, ostile naţionalismului, au atras atacuri şi injurii din partea presei reacţionare; convingerile sale politice sunt echidistante faţă de „idealurile americane şi cele bolşevice” care „simplifică viaţa într-un mod pueril”. A fost căsătorit, dar soţia l-a părăsit; are o amantă pe care n-o vede prea des. Acum, singurele lui plăceri sunt muzica – mai ales Mozart – şi cărţile. A ajuns la jumătatea vieţii şi, când începe manuscrisul, este în pragul disperării, fiind chiar tentat să-şi pună capăt zilelor cu briciul.
De ce există o incompatibilitate între lupul de stepă şi lume? Fiindca lumea se-ndreaptă într-o direcţie pe care el n-o poate accepta nicicum. Şi are obiecţii nenumărate: discursul războinic şi materialismul ascendent, mentalitatea conformistă şi spiritul practic burghez, filistinismul ce domină cultura, maşinile şi produsele create de societatea industrială, în care presimte riscul subjugării omului. În lumea care-l înconjoară, Harry Haller îşi vede distruse ori zădărnicite acele principii şi idealuri care până atunci i-au călăuzit viaţa: căutarea perfecţiunii morale şi intelectuale, realizările artistice, creaţiile acelor fiinţe superioare pe care le numeşte „nemuritoare”. Când priveşte în jur, Harry Haller vede doar prostie, vulgaritate şi înstrăinare.
Dar când se observă pe sine, spectacolul nu este deloc mai stimulant; el descoperă un hău de disperare, o incapacitate radicală de a se interesa în vreun fel de lucrurile care împlinesc vieţile celorlalţi.
Cea care-l scoate pe Harry Haller din această criză existenţială şi metafizică nu este un filosof sau un preot, ci o curtezană veselă, Armanda, pe care o întâlneşte într-o cârciumă, într-una din veşnicile lui plimbări nocturne. Cu fermitate şi cochetării înţelepte, curtezana îl ajută să descopere – sau poate să redescopere – farmecul banalului şi fericita uitare pe care ţi-o oferă senzualitatea. Lupul de stepă învaţă să danseze dansurile la modă, să meargă la baluri, să asculte jazz şi trăieşte o aventură în trei, cu Armanda şi cu prietena acesteia, Maria. Împreună cu ele, asistă la acel bal mascat, unde – lumea reală fiind transformată în magie şi fantezie pură – trăieşte bucuria şi iluzia că va putea conversa cu nemuritorii. În felul acesta descoperă că marii creatori de înţelepciune şi frumuseţe n-au întors spatele vieţii, ci şi-au construit lumile admirabile printr-o sublimare amoroasă a lucrurilor mărunte care alcătuiesc, şi ele, existenţa.
În mod paradoxal, romanul acesta – care a fost scris cu intenţia de a exalta viaţa, arătând cât de orbi pot fi unii oameni ca Harry Haller, ajungând prizonieri ai intelectului şi ai abstracţiunii, fără a avea sensul cotidianului, darul comunicării, al sociabilităţii şi bucuria simţurilor – a devenit aproape un manual pentru sihaştri şi mizantropi. La el apelează în continuare, ca la un text religios, nemulţumiţii şi disperaţii acestei lumi care, în plus, sunt sceptici în faţa oricărei alte realităţi. Acest tip uman, pe care Hesse l-a radiografat în chip magistral, este un produs al epocii şi al culturii noastre. N-a existat niciodată mai înainte, şi sperăm că nu va mai exista nici în viitor, presupunând că istoria omenirii va avea un viitor.
Ar trebui oare să regretăm această denaturare a cărţii pe care au provocat-o, prin lectură, cititorii ei? Nicidecum. Ce s-a întâmplat cu Lupul de stepă ne oferă mai degrabă o lecţie despre acest adevăr incomod al literaturii: un romancier nu ştie niciodată pentru cine lucrează. Nici cel mai raţional şi mai hotărât dintre ei – iar Hesse nu face parte din această categorie – sau cel care are mania detaliului şi obsesia stilului nu se poate împotrivi ca povestirile, odată ieşite din mintea lui şi adoptate de un public, să capete o semnificaţie, să dea naştere unei mitologii ori să transmită un mesaj pe care autorul nici nu l-a prevăzut şi cu care, poate, nici n-ar fi fost de acord. Un romancier poate fi dezorientat, ajungând să fie manevrat, în mod straniu, de acele forţe pe care le pune în funcţiune atunci când scrie. În singurătatea creaţiei, el îşi solicită luciditatea dar şi fantasmele spiritului şi uneori acestea din urmă deranjează ceea ce voinţa ar dori să aranjeze, îi contrazic sau îi nuanţează ideile şi stabilesc ordini secrete ce diferă de ordinea pe care el pretinde s-o impună povestirii sale. Dincolo de aparenţa raţională, orice roman conţine elemente ce provin din adâncurile cele mai secrete ale personalităţii autorului. Creatorului absorbit în întregime de actul creaţiei îi datorează literatura bună perenitatea: fiindcă demonii care-i urmăresc pe oameni dăinuie de regulă mai mult decât celelalte accidente din biografiile lor. Creând o fabulă pe care a vrut s-o transforme într-o amuletă împotriva pesimismului şi a angoasei unei lumi ce ieşea dintr-o tragedie şi trăia iminenţa alteia, Hermann Hesse a anticipat o imagine cu care aveau să se identifice tinerii nonconformişti ai unei societăţi îmbelşugate, o jumătate de secol mai târziu.
Londra, februarie 1987
Am citit pentru prima oară Lupul de stepă când eram aproape un copil şi un prieten mai mare, pasionat de Hesse, mi l-a pus în mână, presându-mă să-l citesc. Mi s-a părut greu şi sunt sigur că n-am putut pătrunde în atmosfera complexă a cărţii. Nici aceasta şi nici un alt roman al lui Hermann Hesse n-au figurat printre cărţile mele de căpătâi din timpul studenţiei; preferinţele mele se îndreptau spre povestiri în care se gândea mai puţin şi se acţiona mai mult, spre romane în care ideile erau substratul, nu substitutul acţiunii.
Pe la jumătatea anilor şaizeci, întregul Occident l-a redescoperit pe Hermann Hesse. Era epoca revoluţiei psihedelice şi a flower children, a societăţii tolerante şi a dispariţiei tabuurilor sexuale, a spiritualismului sălbatic şi a religiei pacifiste. Autorului romanului Der Steppenwolf, care tocmai murise în Elveţia – în 9 august 1962 – i s-a întâmplat atunci lucrul cel mai plăcut care i se poate întâmpla unui scriitor: a fost adoptat de tinerii revoltaţi din aproape întreaga lume, fiind transformat în mentorul lor. Practic, eu observam toate astea de la fereastra mea – locuiam pe atunci la Londra, în inima swingului, Earl’s Court – amuzat de spectacol, dar oarecum sceptic în privinţa reuşitei unei revoluţii ce-şi propunea să îmbunătăţească lumea prin consumarea marihuanei, prin droguri şi prin muzica formaţiei Beatles. Dar cultul acelor tineri pentru autorul germano-elveţian m-a intrigat, aşa că l-am recitit.
Şi într-adevăr, aveau dreptate să-l considere pe Hesse precursor şi guru. Pustnicul din Montagnola – la poarta căruia se pare că vizitatorii erau opriţi de un îndemn al înţeleptului chinez Meng Hsich, ce proclama dreptul omului de a fi singur în faţa morţii, fără a fi inoportunat de străini – le-o luase înainte, condamnând materialismul vieţii moderne şi respingând societatea industrială. El anticipase totul prin fascinaţia-i pentru Orient, cu religiile lui contemplative şi ezoterice, prin dragostea-i pentru natură, prin nostalgia unei vieţi simple, prin pasiunea pentru muzică şi prin credinţa că narcoticele ar putea îmbogăţi cunoaşterea lumii şi sociabilitatea oamenilor.
Poate că Lupul de stepă nu este tocmai romanul care să fi reflectat cel mai bine ceea ce i-a făcut pe tinerii nonconformişti din Europa occidentală şi din Statele Unite din anii şaizeci să se simtă atât de atraşi de opera lui Hesse, fiindcă în această carte, de pildă, nu apare orientalismul pe care-l găsim în celelalte cărţi ale lui. Dar e romanul care dezvăluie cel mai bine originalitatea lumii create de-a lungul întregii sale vieţi (avea optzeci de ani când a murit) în opera sa, în care a cultivat toate genurile (inclusiv pe cel epistolar) cu excepţia teatrului.
Cartea a apărut în 1927, iar data este importantă, fiindcă întunecata strălucire a paginilor ei reflectă foarte bine atmosfera din acele ţări europene ieşite din apocalismul primului război mondial, care se pregăteau să repete catastrofa. E vorba de o carte expresionistă ce aminteşte pe alocuri de descompunerea şi excesele acelor caricaturi feroce, de burghezii pe care-i zugrăvea în acei ani George Grosz la Berlin şi de coşmarurile şi delirurile – triumful iraţionalului – care, începând cu acel deceniu al proliferării curentelor ideologice, al „ismurilor”, aveau să invadeze literatura întreagă.
Cum nu este un roman afiliat realismului, ci o ficţiune care descrie o lume simbolică, în care importante sunt reflecţiile, viziunile şi impresiile, iar faptele obiective sunt simple pretexte sau aparenţe, e greu să-l rezumăm fără a omite ceva esenţial din conţinut. Structura lui este foarte simplă: două cutii chinezeşti. Un narator nenumit scrie o prefaţă la manuscrisul lupului de stepă: Harry Haller, un bărbat de cincizeci de ani, ras în cap, care fusese chiriaşul mătuşii lui şi care lăsase acest text ce reprezintă esenţa romanului său. Din manuscrisul lui Harry Haller apare un altul, un fel de continuare: Tratatul Lupului de Stepă, transcris şi el, pe care un anonim i-l încredinţează pe stradă, într-un mod bizar.
Romanul nu se desfăşoară la acelaşi nivel al realităţii. El debutează într-un registru obiectiv, „realist” şi se sfărşeşte într-unul fantastic, un fel de happening în decursul căruia Harry Haller are ocazia să dialogheze cu unul dintre acele spirite nepieritoare pe care le are drept model: Mozart (înainte vorbise cu Goethe). De-a lungul povestirii există, aşadar, mai multe transformări calitative în care naraţiunea trece de la obiectiv la subiectiv sau, altfel spus, în termeni literari, de la realism la genul fantastic.
Dar raţionalismul nu se alterează prin aceste schimbări. Ba dimpotrivă: cei trei naratori ai romanului – cel care prefaţează cartea, Harry Haller şi autorul tratatului – sunt ultraraţionalişti, sunt spectatori şi înverşunaţi cercetători ai propriei lor persoane. Iar această aptitudine – sau, poate, acest blestem – de a nu putea înceta să gândească, de a nu scăpa de veşnica introspecţie în care trăieşte – l-a transformat, fără îndoială, pe Harry Haller într-un lup de stepă. Prin această formulă, Hesse a creat un prototip căruia îi corespund numeroşi indivizi din epoca noastră: solitari încăpăţânaţi şi neurastenici ce comunică greu sau chiar deloc cu ceilalţi, viaţa lor devenind un exil în care-şi rumegă amărăciunea ori furia împotriva unei lumi pe care n-o acceptă, simţindu-se totodată respinşi de ea.
E ciudat totuşi că romanul acesta, devenit o biblie a celui neînţeles şi trufaş, a celui ce se simte superior sau pur şi simplu rupt de societatea şi epoca lui ori a adolescentului în trecerea-i dificilă spre maturitate, nu a fost scris în virtutea unei asemenea atitudini, ci mai degrabă pentru a sublinia vanitatea şi a o critica. Prin Lupul de stepă, Hesse îşi făcea autocritica. După cum rezultă din corespondenţă, autorul avea o predispoziţie pentru a se transforma în lup sălbatic şi, aidoma personajului său, l-a tentat sinuciderea (pe vremea când era încă un copil). Dar, în cazul lui, acest profil ursuz şi autodistructiv al personalităţii a fost compensat întotdeauna de un altul, cel al unui idealist iubitor de lucruri simple, naturale, dornic să-şi cultive spiritul şi să atingă, prin cunoaşterea de sine, pacea interioară.
Faţa şi reversul personalităţii lui Hermann Hesse sunt, în biografia lui Harry Haller, două instanţe ale unui proces. De-a lungul povestirii, lupul de stepă îşi pierde colţii şi ghearele, răbufnirile sângeroase împotriva acestei umanităţi căreia îi doreşte „o moarte violentă şi demnă” dispar, iar el învaţă, coborând în abisurile boemei, în nebunia simţurilor, întâlnindu-se cu „cei nemuritori”, să accepte viaţa aşa cum e,cu tot ce e superficial şi trivial în ea. Se poate presupune că, reluându-şi existenţa după ultima fantasmagorie din teatrul magic, Harry Haller va urma sfatul lui Mozart: „Trebuie să vă obişnuiţi cu viaţa şi să învăţaţi să râdeţi.”
„Aproape toate prozele pe care le-am scris sunt biografii ale sufletului”, a afirmat Hesse într-unul din textele sale autobiografice. „În nici una dintre ele nu există evenimente, complicaţii şi tensiuni; dimpotrivă, ele înglobează de fapt un discurs în care o persoană deosebită – o figură mitică – este studiată în raport cu lumea şi cu propriu-i ego.” Este o afirmaţie justă. Lupul de stepă relatează un conflict spiritual, o dramă care nu-şi află locul în lumea exterioară, ci în sufletul protagonistului.
Cine este Harry Haller? Deşi viaţa lui anterioară a abia menţionată, câteva date se regăsesc în reflecţiile lui, permiţând reconstituirea acesteia. Este un om care a studiat religiile şi mitologiile vechi, iar cărţile lui l-au făcut celebru; pacifismul şi ideile lui, ostile naţionalismului, au atras atacuri şi injurii din partea presei reacţionare; convingerile sale politice sunt echidistante faţă de „idealurile americane şi cele bolşevice” care „simplifică viaţa într-un mod pueril”. A fost căsătorit, dar soţia l-a părăsit; are o amantă pe care n-o vede prea des. Acum, singurele lui plăceri sunt muzica – mai ales Mozart – şi cărţile. A ajuns la jumătatea vieţii şi, când începe manuscrisul, este în pragul disperării, fiind chiar tentat să-şi pună capăt zilelor cu briciul.
De ce există o incompatibilitate între lupul de stepă şi lume? Fiindca lumea se-ndreaptă într-o direcţie pe care el n-o poate accepta nicicum. Şi are obiecţii nenumărate: discursul războinic şi materialismul ascendent, mentalitatea conformistă şi spiritul practic burghez, filistinismul ce domină cultura, maşinile şi produsele create de societatea industrială, în care presimte riscul subjugării omului. În lumea care-l înconjoară, Harry Haller îşi vede distruse ori zădărnicite acele principii şi idealuri care până atunci i-au călăuzit viaţa: căutarea perfecţiunii morale şi intelectuale, realizările artistice, creaţiile acelor fiinţe superioare pe care le numeşte „nemuritoare”. Când priveşte în jur, Harry Haller vede doar prostie, vulgaritate şi înstrăinare.
Dar când se observă pe sine, spectacolul nu este deloc mai stimulant; el descoperă un hău de disperare, o incapacitate radicală de a se interesa în vreun fel de lucrurile care împlinesc vieţile celorlalţi.
Cea care-l scoate pe Harry Haller din această criză existenţială şi metafizică nu este un filosof sau un preot, ci o curtezană veselă, Armanda, pe care o întâlneşte într-o cârciumă, într-una din veşnicile lui plimbări nocturne. Cu fermitate şi cochetării înţelepte, curtezana îl ajută să descopere – sau poate să redescopere – farmecul banalului şi fericita uitare pe care ţi-o oferă senzualitatea. Lupul de stepă învaţă să danseze dansurile la modă, să meargă la baluri, să asculte jazz şi trăieşte o aventură în trei, cu Armanda şi cu prietena acesteia, Maria. Împreună cu ele, asistă la acel bal mascat, unde – lumea reală fiind transformată în magie şi fantezie pură – trăieşte bucuria şi iluzia că va putea conversa cu nemuritorii. În felul acesta descoperă că marii creatori de înţelepciune şi frumuseţe n-au întors spatele vieţii, ci şi-au construit lumile admirabile printr-o sublimare amoroasă a lucrurilor mărunte care alcătuiesc, şi ele, existenţa.
În mod paradoxal, romanul acesta – care a fost scris cu intenţia de a exalta viaţa, arătând cât de orbi pot fi unii oameni ca Harry Haller, ajungând prizonieri ai intelectului şi ai abstracţiunii, fără a avea sensul cotidianului, darul comunicării, al sociabilităţii şi bucuria simţurilor – a devenit aproape un manual pentru sihaştri şi mizantropi. La el apelează în continuare, ca la un text religios, nemulţumiţii şi disperaţii acestei lumi care, în plus, sunt sceptici în faţa oricărei alte realităţi. Acest tip uman, pe care Hesse l-a radiografat în chip magistral, este un produs al epocii şi al culturii noastre. N-a existat niciodată mai înainte, şi sperăm că nu va mai exista nici în viitor, presupunând că istoria omenirii va avea un viitor.
Ar trebui oare să regretăm această denaturare a cărţii pe care au provocat-o, prin lectură, cititorii ei? Nicidecum. Ce s-a întâmplat cu Lupul de stepă ne oferă mai degrabă o lecţie despre acest adevăr incomod al literaturii: un romancier nu ştie niciodată pentru cine lucrează. Nici cel mai raţional şi mai hotărât dintre ei – iar Hesse nu face parte din această categorie – sau cel care are mania detaliului şi obsesia stilului nu se poate împotrivi ca povestirile, odată ieşite din mintea lui şi adoptate de un public, să capete o semnificaţie, să dea naştere unei mitologii ori să transmită un mesaj pe care autorul nici nu l-a prevăzut şi cu care, poate, nici n-ar fi fost de acord. Un romancier poate fi dezorientat, ajungând să fie manevrat, în mod straniu, de acele forţe pe care le pune în funcţiune atunci când scrie. În singurătatea creaţiei, el îşi solicită luciditatea dar şi fantasmele spiritului şi uneori acestea din urmă deranjează ceea ce voinţa ar dori să aranjeze, îi contrazic sau îi nuanţează ideile şi stabilesc ordini secrete ce diferă de ordinea pe care el pretinde s-o impună povestirii sale. Dincolo de aparenţa raţională, orice roman conţine elemente ce provin din adâncurile cele mai secrete ale personalităţii autorului. Creatorului absorbit în întregime de actul creaţiei îi datorează literatura bună perenitatea: fiindcă demonii care-i urmăresc pe oameni dăinuie de regulă mai mult decât celelalte accidente din biografiile lor. Creând o fabulă pe care a vrut s-o transforme într-o amuletă împotriva pesimismului şi a angoasei unei lumi ce ieşea dintr-o tragedie şi trăia iminenţa alteia, Hermann Hesse a anticipat o imagine cu care aveau să se identifice tinerii nonconformişti ai unei societăţi îmbelşugate, o jumătate de secol mai târziu.
Londra, februarie 1987
Despre detaşare
Răspunzând unei prietene la un mesaj offline-astfel se explica monologul--HI Cristina-vezi ce ma faci să fac---hi hi -- am ajuns la refleţia asupra temei: ataşare-detaşare:
lupul de stepa: si e interesant in ce priveste dependenta----se tot vorbeste de datasare prin toate traditiile----dar totusi oamenii prin natura lor se ataseaza--cei sanatosi binenteles*--mai sunt si oameni care au carente afective sau chiar sunt bolnavi si sunt NU-DETASATI--ci incapabili de a avea afectiune
lupul de stepa: pana la urma ne atasam fata de ceea ce rezonam----si eu daca ma gandesc acum cred ca sunt atasat de poeziile lui rumi de exemplu de muzica lui chris spheeris vangelis spanoudakis tudor gheorghe de exemplu----de multi mistici si intelepti de prietenii mei----pana la urma a nu fi atasat arata o carenta----cred cca detasarea pana la urma e de fapt nu raceala ci mai mult capacitatea de a ierta cand e cazul---ceea ce e f greu cand greseste cineva ---
lupul de stepa: si ca intr-o poveste sufita araba--trecea un om calare pe drum si vede un om cazut care nu se misca---se da jos de pe cal sa vada ce are omu--acesta intr-un moment de neatentie il pacaleste si se suie pe cal si fuge----si radea de cel pacalit---acesta il roaga un singur lucru si ii spune ca nu raporteaza furtul-----Sa nu te lauzi la nimeni cu ce ai facut---ca daca aud unii ce ai facut daca vor trece calare pe langa cineva cazut pe drum nu se vor mai opri....Cam asta numesc eu detasare nu nepasarea sau carentele afective
lupul de stepa: intr-o carte scrisa de dalai lama impreuna cu niste psihologi occidentali---david goleman care e destul de celebru in sua ---ceva cu terapia emotiilor negative-----MAREA SOLUTIE PE CARE ODADEA DALAI LAMA LA EMOTII NEGATIVE ERA DETASAREA---dar nu explica in ce sens si o lăsa asa in suspensie---f slaba cartea de fapt nu reuseste sa spuna nimic-----pe cand aceasta poveste sufita a unor maestru autentic spune totul
lupul de stepa: despre detasare
lupul de stepa: mi se pare f frumoasa povestea---adica exact in momentul in care traiesti o emotie negativa sa poti sa ai capacitate de iertare si de detasare de efectul negativ---sa nu generalizezei si sa nu negativizezi extrem acea experientă
lupul de stepa: sf vasile cel mare avea o vorba celebra---urasc pacatele dar nu ii urasc pe pacatosi
lupul de stepa: in felul acesta evita sa ii judece dar observa greselile ---pt ca e vital pt noi sa invatam şi din greselile altora---omul e o fiinta cu invatare sociala----si de fapt oamenii care se adapteaza cel mai bine---sunt cei care invata din greselile celorlalti in pofida a ceewa ce spune proverbul care de fapt vrea sa atraga atentia invers --e cu psihologie inversa--de unde stiau stramosii nostri de psihologia inversa
Mulţumesc Cristina pentru că m-ai facut să conştientizez ceva deosebit şi important...See you
Poate am fost prea critic faţă de acea carte a lui Dalai Lama si Goleman dar aveam aşteptări mai mari de aşa concentraţie de notorietate--dar iată că nu întotdeauna aceasta face minuni
lupul de stepa: si e interesant in ce priveste dependenta----se tot vorbeste de datasare prin toate traditiile----dar totusi oamenii prin natura lor se ataseaza--cei sanatosi binenteles*--mai sunt si oameni care au carente afective sau chiar sunt bolnavi si sunt NU-DETASATI--ci incapabili de a avea afectiune
lupul de stepa: pana la urma ne atasam fata de ceea ce rezonam----si eu daca ma gandesc acum cred ca sunt atasat de poeziile lui rumi de exemplu de muzica lui chris spheeris vangelis spanoudakis tudor gheorghe de exemplu----de multi mistici si intelepti de prietenii mei----pana la urma a nu fi atasat arata o carenta----cred cca detasarea pana la urma e de fapt nu raceala ci mai mult capacitatea de a ierta cand e cazul---ceea ce e f greu cand greseste cineva ---
lupul de stepa: si ca intr-o poveste sufita araba--trecea un om calare pe drum si vede un om cazut care nu se misca---se da jos de pe cal sa vada ce are omu--acesta intr-un moment de neatentie il pacaleste si se suie pe cal si fuge----si radea de cel pacalit---acesta il roaga un singur lucru si ii spune ca nu raporteaza furtul-----Sa nu te lauzi la nimeni cu ce ai facut---ca daca aud unii ce ai facut daca vor trece calare pe langa cineva cazut pe drum nu se vor mai opri....Cam asta numesc eu detasare nu nepasarea sau carentele afective
lupul de stepa: intr-o carte scrisa de dalai lama impreuna cu niste psihologi occidentali---david goleman care e destul de celebru in sua ---ceva cu terapia emotiilor negative-----MAREA SOLUTIE PE CARE ODADEA DALAI LAMA LA EMOTII NEGATIVE ERA DETASAREA---dar nu explica in ce sens si o lăsa asa in suspensie---f slaba cartea de fapt nu reuseste sa spuna nimic-----pe cand aceasta poveste sufita a unor maestru autentic spune totul
lupul de stepa: despre detasare
lupul de stepa: mi se pare f frumoasa povestea---adica exact in momentul in care traiesti o emotie negativa sa poti sa ai capacitate de iertare si de detasare de efectul negativ---sa nu generalizezei si sa nu negativizezi extrem acea experientă
lupul de stepa: sf vasile cel mare avea o vorba celebra---urasc pacatele dar nu ii urasc pe pacatosi
lupul de stepa: in felul acesta evita sa ii judece dar observa greselile ---pt ca e vital pt noi sa invatam şi din greselile altora---omul e o fiinta cu invatare sociala----si de fapt oamenii care se adapteaza cel mai bine---sunt cei care invata din greselile celorlalti in pofida a ceewa ce spune proverbul care de fapt vrea sa atraga atentia invers --e cu psihologie inversa--de unde stiau stramosii nostri de psihologia inversa
Mulţumesc Cristina pentru că m-ai facut să conştientizez ceva deosebit şi important...See you
Poate am fost prea critic faţă de acea carte a lui Dalai Lama si Goleman dar aveam aşteptări mai mari de aşa concentraţie de notorietate--dar iată că nu întotdeauna aceasta face minuni
duminică, 2 noiembrie 2008
Phoenix -- Zori de zi
E dimineata zori de zi
Uite pleaca dracii mii,
E dimineata zori de zi
Se coboara ingerii
Hei, hei, hei zei peste zei
Hei, hei , hei soare scantei
E dimineata adevarat
Sufletul fara pacat,
E dimineata in viata mea
Razele scalda inima.
Hai, hai, hai Rai langa Rai,
Hai, hai , hai , hai sus pe cai.
Caii mei cei albi,
Cai inaripati,
Langa mine frati.
Caii mei usori,
Liberi zburatori,
Se ridica-n zori.
E dimineata zori de zi,
Oamenii vad oamenii
Roua pe dealuri, peste flori,
Fericit deasupra zbori.
Hei, hei, hei zei peste zei,
Hei, hei , hei Soare scantei.
Hai, hai , hai , hai sus pe cai.
Uite pleaca dracii mii,
E dimineata zori de zi
Se coboara ingerii
Hei, hei, hei zei peste zei
Hei, hei , hei soare scantei
E dimineata adevarat
Sufletul fara pacat,
E dimineata in viata mea
Razele scalda inima.
Hai, hai, hai Rai langa Rai,
Hai, hai , hai , hai sus pe cai.
Caii mei cei albi,
Cai inaripati,
Langa mine frati.
Caii mei usori,
Liberi zburatori,
Se ridica-n zori.
E dimineata zori de zi,
Oamenii vad oamenii
Roua pe dealuri, peste flori,
Fericit deasupra zbori.
Hei, hei, hei zei peste zei,
Hei, hei , hei Soare scantei.
Hai, hai , hai , hai sus pe cai.
sâmbătă, 1 noiembrie 2008
Duminică dimineaţă
Duminică dimineaţă...
Liniştea raiului a coborât pe pământ,
Îmbiind mintea la rugaciune şi negând...
Toate cele ale fiinţei se aşează lin
Pe treptele scării dinspre pământ spre cer
Infinitul pare mai aproape o clipă...
Făptura noastră de stea
Făurită-n creuzetul energiilor primare
Parcă ar vrea să se topească
Înapoi în casa ei cerească...
Nici ea,mintea,
Războinicul hain,nu se mai răzvrăteşte
În calea spiritului senin...
Conştiinţa vie
Sculptată-n anii de mirt şi de măslin
Se priveşte ochi în ochi cu ea insăşi...
Căutând sclipirea de dincolo de vis
Liniştea furată fiinţei se întoarce către sine
Tu unde eşti?
Liniştea raiului a coborât pe pământ,
Îmbiind mintea la rugaciune şi negând...
Toate cele ale fiinţei se aşează lin
Pe treptele scării dinspre pământ spre cer
Infinitul pare mai aproape o clipă...
Făptura noastră de stea
Făurită-n creuzetul energiilor primare
Parcă ar vrea să se topească
Înapoi în casa ei cerească...
Nici ea,mintea,
Războinicul hain,nu se mai răzvrăteşte
În calea spiritului senin...
Conştiinţa vie
Sculptată-n anii de mirt şi de măslin
Se priveşte ochi în ochi cu ea insăşi...
Căutând sclipirea de dincolo de vis
Liniştea furată fiinţei se întoarce către sine
Tu unde eşti?
Izvor
Sufletul adânc izvor de apa vie,
Se învolbura spre inima ta
Căutând un leac de dulce alint...
Aprins în focul inimii tale,
Aromă de sacru şi negând,
Nici o şansă să fugă nu are...
Doar să cadă-n gândurile tale
Ascunse de un tainic vesmânt...
De rai şi de candoare
Se învolbura spre inima ta
Căutând un leac de dulce alint...
Aprins în focul inimii tale,
Aromă de sacru şi negând,
Nici o şansă să fugă nu are...
Doar să cadă-n gândurile tale
Ascunse de un tainic vesmânt...
De rai şi de candoare
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
